Stropi de apă...

Plouă...Pic,pic,pic.. picătură cu picătură cade pe pamîntul însetat. Mulţi din noi adoră şi aşteaptă cu nerăbdare acest fenomen magic.

Atit de mult iubesc să stau pe pervaz uitîndumă pe geam, să rămîn faţă în faţă cu gîndurile mele. Să mă gîndesc la tot ce mă înconjoară. Pare banal, dar tot odată feeric. Şi nu înţeleg oare de ce tot ce e in jurul meu pare a fi străin?! Un fior melancolic simt pe pielea mea. Mă simt singură, mică, neajutorata, neputincioasă şi naivă. Sunt ca o picătură mică într-un lac întreg.

Ploia atit de inocentă şi pură ce formează o pasiune umană,ce ne farmecă pe toţi. Atit de fin şi dumnezeiesc încît aş putea zice că cel ce priveşte şi admiră ştie ce înseamnă perfectul. Iar perfectul însăşi este încîlcit în pînzele sufletelor noastre!